|
|
O clipa fara mama
-Viata ne arata continuu ca nu ea este a noastra, ci noi suntem ai ei.-
Era inca o dimineata din acelea negre. Deschise ochii, si singura dorinta pe care o mai putea simti era sa moara. Sa poata intoarce timpul, sa mai poata asculta doar o data o poveste spusa de mama ei, inainte de culcare, sa o mai poata imbratisa doar o data… Ar vrea sa se trezeasca din acest cosmar… nu mai avea nici o speranta. Totul se naruise. Tot ce vedea era doar imaginea mamei ei, plina de sange, cu ochii inchisi… Tot ce auzea erau doar sirenele ambulantelor, si vocea doctorului: „a murit!”.
Pentru Marina, ultima saptamana fusese un cosmar. Mama sa murise, intr-un accident de masina. Totul i se parea negru. In mintea ei, repeta continuu intrebarea „de ce mie? ce am facut?”. Inca nu avusese puterea sa vorbeasca cu nimeni. De fapt, numai pisoiul ei, Tomy, o putea intelege cu adevarat. El era singurul ei prieten. Marina nu isi putea inchipui viata, fara mama ei. Ea a fost cea care i-a dat viata, cea care i-a dat un nume, ea a fost singura persoana care intr-adevar a tinut la ea! Nu putea intelege cum reuseste tatal sau sa zambeasca, sa mearga la serviciu… Oare chiar nu are sentimente? Ea s-a incuiat in camera, si a inceput sa invete. Era singurul lucru care ar putea-o readuce la viata. Peste o luna, urma sa aiba examen. Trebuia sa invete! Mama sa i-a tot repetat acest lucru… A deschis caietul de gramatica. Citeste: „Mama a plecat la cumparaturi.”… dar mamica ei nu avea sa se mai intoarca! A inceput sa citeasca cu voce tare. Vocea ii tremura. Nu a inteles o definitie. A avut instinctul sa o strige pe mama, ca sa ii explice… dar ea nu o auzea… ea nu venea… trebuia sa inteleaga ca mama sa murise, ca nu mai era… Inca mai spera sa vina, sa o certe ca a incuiat usa, inca mai spera ca totul sa fie doar un vis urat… inca mai spera sa se trezeasca… dar era imposibil! Aceasta era realitatea! Mama sa murise… Noroc cu Tomy. Fata l-a luat in brate. Cu ochisorii aceia albastri, care mereu o faceau sa zambeasca, cu blanita aceea catifelata… Marina i-a intins lui castronelul de lapte cu gris, care de fapt era al ei. Oricum nu mai era mama, care sa sufere daca s-ar imbolnavi… Pisoiul a inceput sa toarca. Ochii Marinei se umplura de lacrimi, iar o lacrima cazu pe caiet. A vrut sa o stearga, cu degetul, si s-a murdarit de cerneala. Daca ar fi fost mama langa ea, i-ar fi dat un servetel. Sau… cine stie? Ar fi certat-o, pentru ca a patat caietul. Si ea ar fi sters, cu radiera. Si apoi ar fi luat nota 10, pe caiet. Dar nu mai era mama, care sa o felicite. De acum, pe nimeni nu mai interesa soarta ei. Nici macar propriul ei tata… Era doar ea, si Tomy. Si… de ce sa mai invete? De ce sa mai ia examenul? Oricum nu mai era mama, care sa-i cumpere o inghetata, daca ia 10. Si de „viitorul ei”, chiar nu-i mai pasa. Oricum va muri. Ea nu va rezista mult, fara mama ei. Acum, s-a convins ca nimeni nu i se poate impotrivi legii firii. Moartea exista! Si este cel mai dureros adevar din viata ei. Moartea exista… Nu putea concepe ca mama sa era acum doar un cadavru, doar o bucata de carne, care zace intr-un sicriu, sub pamant, uitat de lume… aceea era mamica ei!...
Marina l-a luat pe Tomy in brate, si si-a facut curajul sa se apropie de usa. A pus mana pe clanta, a deschis-o… Ultima oara cand facuse asta, a fost in ziua aceea ingrozitoare… a facut un pas. Privi inapoi. Uitase caietul de gramatica deschis, pe masa. Nu… nu trebuia sa se intoarca. De fapt, cui ii mai pasa de caiet? Tomy mieuna, trezind-o pe Marina la realitate. Fata se privi in oglinda. Ochii i se umplura de lacrimi, dar a reusit sa nu planga. Cu Tomy in brate, ea pasi pragul casei, si… simti acea adiere de vant… pe care a simtit-o si in ziua aceea… dar acum nu se mai putea intampla nimic rau. Mai rau decat atat?! Nu, nu se poate… Marina incepu sa se plimbe pe strazi, fara nici o tinta… cand se intalni cu el. Si nu a putut evita acele intrebari dureroase, cum ar fi „de ce plangi?”, sau „da' ce-a patit mama ta?”… fata lasa o lacrima sa curga. „Ce vrei sa stii? De ce plang? Sincer, nici nu mi-am dat seama ca o fac. Eu nu mai pot avea sentimente. Alex, mama mea a murit!” Baiatul se uita cam ciudat la ea, si merse mai departe. Nu avusese curajul sa-i spuna ca si mama lui murise. Acum o saptamana. Si ca era in masina, cu mama ei. Nu avusese curajul sa-i spuna ca si el simte aceeasi durere. Fara sa se mai gandeasca, el intoarse capul, si o striga pe Marina. Mai avea o sansa… degeaba. Fata disparuse in ceata departarii… „Marina!”
Atat in sufletul lui Alex, cat si in cel al Marinei, mai rasarise o speranta. O raza de lumina. Impreuna, probabil ca ar putea depasi aceste momente. Dar era prea tarziu. Acum, amandoi erau singuri. De fapt, Marina il avea pe Tomy. El era prietenul ei. Dar nu era de ajuns… ea avea nevoie de cineva care sa o inteleaga, de cineva care sa stie ce simte, in astfel de momente. Avea nevoie de Alex! Simtea ca numai el o poate readuce la viata, ca numai el o mai putea face sa zambeasca. Dar el era deja departe… era foarte departe… Marina simtea nevoia sa vorbeasca cu cineva, sa i se confeseze cuiva, sa simta ca exista cineva, pe lumea aceasta, care sa o inteleaga… Dar era singura. Era foarte singura. Numai ea…si Tomy.
Deja se inserase, si ea ratacea, pe strazi pustii. Stia ca nu este mama acasa, care sa o astepte cu cina. Ii venea sa planga. Isi dorea sa moara! Dar era imposibil. Moartea vine numai cand nu te astepti, atunci cand nu o vrei… De ce nu venea acum? De ce nu a fost si ea in masina, in ziua aceea? De ce nu poate intoarce timpul? De ce nu se poate evapora, ca sa uite tot? In mintea ei erau multe intrebari fara raspuns, multe vise spulberate, multe lucruri fara nici un sens! Nu mai intelegea nimic. Totul era asa confuz…
Dar trebuia sa se intoarca acasa. Desi stia ca nu va fi nimeni acasa, care sa o astepte, pentru ca tatal sau sigur va fi in bar, ca in fiecare seara, fara sa-i pese de nimic. Cum pot fi unii oameni asa de lipsiti de sentimente, asa de ignoranti, asa de indiferenti la suferinta celor din jur? Si cum poate fi asa, chiar tatal ei?!
Fata varsa o lacrima. Nu mai simtise niciodata atata durere. Toate lucrurile care inainte ii placeau, care inainte o inveseleau, acum o dureau, o faceau sa planga. Ce soarta nedreapta! Ce pacate asa de mari avea ea, ca sa plateasca asa scump? Dar chiar nu o mai interesa. Faptul era consumat. Mama sa murise, iar lucrul acesta nu se putea schimba. Oricat de dureros ar fi. Aproape ca nu observa ca ajunsese acasa. A trezit-o la realitate imaginea caietului de gramatica. Acel caiet, care ii amintea de mama ei. A inceput sa-l rasfoiasca, si a dat peste o tema gresita, pentru care primise un 3. Si alaturi era semnatura mamei… probabil, singura amintire de la ea. Niciodata nu se gandise ca acel 3 avea sa se transforme intr-o amintire… Regreta faptul ca a pretuit-o cu adevarat pe mama ei, doar dupa ce a pierdut-o. De fapt, mereu se intampla la fel. Oamenii realizeaza ce au, doar dupa ce au pierdut acel ceva. E foarte dureros. Dar, din pacate, e adevarat. Si asta se intamplase si in cazul ei. De ce trebuia sa se intample asta? Mama ei nu era vinovata. Si politistii au spus sigur ca franele au fost taiate. Vinovatul trebuia sa plateasca! Dar… de ce ea? De ce mama ei? Ce avea ea de impartit, si cu cine? Si cum de stiuse Alex ca s-a intamplat ceva cu mama ei? In mintea Marinei erau atatea intrebari fara raspuns… Dar ea s-a jurat ca lucrurile nu vor ramane asa. Ea se va razbuna! Moartea mamei ei nu va ramane nepedepsita. Dar ce ar putea sa faca? Cum ar putea sa afle cine este vinovatul? In sufletul sau, nu exista decat suferinta, nesiguranta, dorinta de razbunare… niste sentimente pe care niciodata nu le mai simtise. Si nu le gasea rostul! Disperata, Marina privi pe fereastra. Vazu multi copii, care se jucau. O fetita alerga, si striga: „mami!”… probabil, asa arata si Marina, acum cativa ani. Nici nu banuia ce avea sa i se intample. Nici nu banuia ca mama ei avea sa moara asa de curand… Oare chiar era adevarat? Oare…chiar nu mai avea sa se intoarca?... Chiar era moarta, pentru totdeauna? Nu, nu poate fi real. Este prea ingrozitor, ca sa… nu se poate!! Fata izbucni in plans. Atinse semnatura mamei, cu degetele. Era a ei… a mamei sale! Marina ii simti prezenta; pentru o clipa, i se paru ca era langa ea. Dar, cand incerca sa o imbratiseze, sa ii spuna ca i-a fost dor de ea, a realizat ca era doar un vis. Era doar imaginatia sa. Nu s-a putut abtine, si a strigat, printre lacrimi: „mama! nu ma parasi…” Dar deja era prea tarziu. Mama sa deja o parasise. Dar Tomy o trezi din visare, cu un mieunat. Era ora 23… trebuia sa doarma…
Incepea inca o noapte neagra, inca un cosmar. Nimic interesant. Aceeasi rutina, aceleasi lacrimi, aceleasi intrebari fara raspuns. A pus capul pe perna, si ar fi vrut sa moara, sa ajunga la mama. Ar fi vrut s-o strige, dar nu avu puterea s-o faca. Simtea ca se prabuseste, ca-i aluneca pamantul de sub picioare… Ochii i se umplura de lacrimi. Dar, la un moment dat, simti pe pleoape o mangaiere divina. „Mama!”… „Noapte buna, Marina!” Fata simti o adiere printre gene, si inchise ochii.
Cum?! Mama sa fusese acolo, si ea nu i-a povestit ce cosmar avusese? Marina deschise ochii. Privi la ceasul electronic de pe masa. Era 7:30. Se trezi iarasi in acea realitate atat de dureroasa. Era adevarat! Mama sa murise. Si lucrul acesta nu se putea schimba! Incepea o noua zi fara ea… Privi in calendar. Era o zi de luni. Oare… ar fi trebuit sa mearga la scoala? Deja pierduse o saptamana de cursuri. Si peste o luna urma sa aiba examen.
Cand a intrat in clasa, toti colegii s-au uitat la ea, de parca moarta ar fi fost ea. De obicei, Marina din clasa a VIII-a B era o fata vesela, se imbraca in haine colorate, intra in clasa zambind, vorbea cu toata lumea… dar acum nu mai era asa. Acum, era diferita. Ceva se schimbase, la ea. Era imbracata in negru. Avea ochii plini de lacrimi. Privea in jos. Facu doi pasi inainte. Cand avu curajul sa isi ridice privirea, il vazu pe Alex, in banca. In acest moment, cei doi s-au putut asculta reciproc, si s-au putut privi in ochi, fara teama ca nu vor fi intelesi. In sufletele lor rasari o raza de lumina. O speranta. Ei nu ar putea depasi aceste momente, decat impreuna. Si poate ca vor reusi sa afle cine este vinovatul. Oricum, erau siguri ca, nici atunci cand il vor descoperi pe vinovat, mamele lor tot nu se vor intoarce. Orice ar face, mamicile lor iubite tot moarte vor ramane. Mamele lor erau in cer. Din pacate, acest lucru era imposibil de schimbat. Cei doi nu-si puteau inchipui cum de poate exista atata rautate, intr-un singur om. Oare… vinovatul pentru tragedia aceasta chiar nu are sentimente? Oare… se poate numi om?
Timpul a trecut foarte repede. Toti colegii incepusera deja sa vorbeasca. Se pare ca nimeni nu intelegea suferinta lor. De fapt, numai prietena cea mai buna a Marinei, Ana. Ea a ramas impresionata de situatia asta. Nu-si gasea cuvintele potrivite, ca s-o consoleze pe Marina. Pentru ea, exista acea fiinta careia putea sa-i spuna despre ultima nota proasta, acea fiinta care s-o sarute de noapte-buna. Acea fiinta, careia putea sa-i spuna „mama”.Pe Ana a cuprins-o un fior rece. Se gandi ca, daca mama ei ar pati ceva rau, ea ar muri. Ea nu ar putea suporta durerea aceasta. Ea nu ar putea trai in aceasta realitate.
-Marina, cum de mai poti privi inainte, cum de mai poti trai, dupa ce…?
-Sincer, nu mai stiu nici eu. Cred ca este o minune ca am putut deschide ochii, in dimineata aceea. Oricum, odata cu mamica, au murit si fericirea, si zambetul, si inima mea. Simt ca aceasta durere nu se va sfarsi niciodata. Poate… doar atunci cand voi muri si eu, si voi ajunge la mama.
-Nu vorbi asa! Tu esti o invingatoare, sunt sigura ca vei depasi aceasta suferinta. Tu esti prietena mea, te cunosc… vei invinge raul…
-Iarta-ma, dar nu ma pot abtine sa nu plang. Stii? Pana si lui Tomy ii lipseste mama. Intotdeauna, eu am fost mai indiferenta, cu el. Dar mama mereu il hranea, il alinta, il mangaia… Stia sa-i pregateasca laptele, exact asa cum ii place. Dar eu sunt asa nepriceputa! Ori il fac prea fierbinte, ori prea rece.
-Te rog, nu te mai gandi la asta. Ma doare sa te vad plangand, si sa nu te pot ajuta.
-Pisoiasul meu doarme pe fotoliul ei… probabil ca eu merit suferinta asta, eu sunt o fiinta pacatoasa, dar Tomy? E un pisoi dragut, care si-a pierdut stapana. Si eu niciodata nu o voi putea inlocui. Niciodata…
-Nu gandi asa. Totul va fi bine…
-El e singura amintire de la ea!
Zise Marina, cu durere in suflet si cu lacrimi in ochi. In acel moment, intra in clasa profesoara, acea persoana perfecta, careia probabil nu-i place numele de Om. Cum dadu cu ochii de cei doi, ea se pregati sa-i intrebe:
-Voi doi… din a doua banca! Pe unde ma rog ati umblat saptamana trecuta?
Marina isi dorea sa moara. O privi pe profesoara in ochi, si ii raspunse cu vocea disperata si fara pic de lumina:
-A murit mama.
-Nu glumi, domnisoara! Te rog frumos sa-mi explici… care este motivul absentelor tale!
-Sa va repet?
-Mamele noastre au murit, intr-un accident de masina. Si Marina nu ar fi capabila sa glumeasca, cu ceva asa de serios!, interveni Alex.
-Cum zici tu. Sa va motiveze absentele doamna diriginta. Ce tema ati avut pentru astazi?
Cum de pot exista pe lume oameni atat de reci, atat de indiferenti, la suferinta altora? Oare chiar exista persoane fara sentimente, oare chiar fiinta aceea nu are mama? Oare… chiar nu poate realiza cata suferinta exista in sufletele lor?
Se pare ca da, exista inimi de piatra, care nu pot intelege ca doi copii de paisprezece ani chiar nu ar putea glumi, in privinta aceasta. Si toate acestea o afectau si mai mult, pe Marina.
Cand s-au terminat cursurile, ea nu ar mai fi mers acasa, daca nu era Tomy. Acum, deabia astepta sa ajunga acasa, si sa incerce- inca o data- sa-i incalzeasca pisoiului ei laptele, exact asa cum ii place lui. Asa cum i-l facea mama... Intr-o clipa, ajunse acasa. Si desi era foarte departe de scoala, timpul a trecut foarte repede, pentru ca Alex o conduse acasa, si impreuna au avut un subiect… comun, de discutie. Marina vedea in Alex o persoana care o proteja, o ajuta, si ii oferea sprijin emotional. Dar in primul rand, o intelegea. Si ea de asta avea nevoie: de intelegere. Cu o raza de speranta in suflet, Marina il pofti pe baiat inauntru. Pregati doua cani de ceai, le servi, impreuna cu el, si apoi se gandi sa-i incalzeasca un castronel de lapte, lui Tomy. Motanelul dormea. Probabil, o visa pe mama.
-Acesta e pisoiul despre care mi-ai vorbit?
-Da, el e Tomy. Tu si cu el sunteti tot ce mai am pe lume. Daca nu stiai, afla ca tata se distruge, prin baruri.
-A, nu stiam… lasa, nu te mai gandi. Cum ai zis si tu, ma ai pe mine si pe Tomy.
-Da, motanelul meu somnoros, doarme toata ziua.
Pentru prima data in viata, Marina simti ca inseamna ceva, pentru o fiinta care nu era mama. Tomy nu s-ar putea descurca, fara ea. Si sentimentul acesta o facu sa-si doreasca sa reziste, sa invinga durerea aceasta. Acum, Tomy depindea de ea. Daca ea ar muri, de tristete, Tomy ar ramane singur. Marina se agata de motivul acesta, si simti din nou ca avea situatia sub control.
De data aceasta, avu impresia ca laptele era numai-bun, pentru motanelul ei. Cu speranta in suflet, ea se indrepta spre camera de zi, cand auzi vocea lui Alex:
-Marina!
Fata avu puterea sa zambeasca, pentru prima oara dupa acel accident. Alex il tinea pe Tomy in brate. Imaginea aceasta o impresiona.
Dar cand auzi vocea lui Alex, Marina scapa castronelul cu lapte jos, unde se facu tandari. Tocmai primise vestea ca motanelul ei iubit e rece ca gheata. Ca nu mai deschide ochii. Tocmai aflase ca Tomy e mort! Marina simti cum un fulger ii strapunge inima, cum ii aluneca pamantul de sub picioare, cum i se umplu ochii de lacrimi… Fata cazu in genunchi, peste cioburile de sticla, care au ranit-o pe picioare. Dar chiar nu ii mai pasa. Pisoiul ei… murise.
-Pis-pis… Tomy, ti-am adus laptele… Tomy… Tomy!! Nu-i asa ca e doar o gluma proasta? Hai, Alex! Spune-mi ca nu e adevarat! Spune-mi… promit ca nu ma supar… Nu poate fi adevarat… Trebuie sa-l hranesc pe Tomy…
-Marina, imi pare rau, dar tot trebuia sa se intample asta, odata! Trebuie sa te resemnezi… Iarta-ma ca ti-am dat vestea asa… Marina, cu tine vorbesc! Ridica-te, te rog… Uite, te-ai zgariat!
-Lasa-ma… vreau sa mor. Intai mama, apoi Tomy… nu e corect! De ce trebuia sa se intample asa? Sincer, cred ca daca as fi murit eu, nimeni nu ar fi suferit atat. Nu poate fi adevarat…
-Marina, nu vorbi asa! Sa stii ca eu as fi suferit foarte mult, daca erai tu cea care… stii tu… Marina, crede-ma! Niciodata nu te voi lasa singura… Te iubesc! Revino-ti, te rog! Fa-o pentru mine! Te iubesc…
-Pisoiul meu… Tomy… Tomy!!...
-…Marina?! Ce se intampla?
-Pisoiul meu, Tomy…
-Tomy e aici, uite-l! Cred ca ai visat urat…
-Mama, te iubesc! Sa nu ma parasesti niciodata!
-Niciodata, fiica mea. Iti promit! Dar acum, calmeaza-te. Uite, tine-l pe Tomy in brate, ca sa te linistesti…
Tocmai i se indeplinise cea mai mare dorinta pe care a putut-o simti vreodata, Marina. Tocmai se trezise din acel cosmar ingrozitor, tocmai vorbise cu mama ei, il tinea pe motanelul ei iubit in brate… Cu toate acestea, si vorbele lui Alex fusesera tot un vis. Noaptea aceasta o facu pe Marina sa deschida ochii, sa realizeze care sunt persoanele care intr-adevar tin la ea, si… cat de mult trebuie pretuite aceste persoane. Acum, viata ei era din nou roz, ca inainte. Toate acestea fusesera doar un cosmar! Niciodata nu si-ar fi inchipuit ca va simti vreodata aceasta fericire, doar pentru ca tocmai vorbise cu mama, sau pentru ca il putea dezmierda pe Tomy. Sau… ca poate exista atata suferinta, intr-un singur suflet. Acum deabia intelese ce este fericirea. Fericirea… intotdeauna fusese langa ea, dar ea nu stia. Ea considera ca ar trebui sa aiba bani, sa mearga la petreceri… Niciodata nu s-a gandit ca ar putea ramane fara mama, fara Tomy… Marina primi acest vis ca pe un dar de la Dumnezeu.
Acea zi probabil ca avea sa fie cea mai fericita, din viata Marinei. La scoala, le povesti lui Alex si lui Ana despre acest cosmar. Lor aproape ca nu le veni sa creada. Marina, care este mereu cu zambetul pe buze, sa viseze ca ramane singura pe lume?! Ea, care mereu se imbraca in haine colorate, sa viseze ca vine la scoala in doliu?! Alex o incuraja, ii repeta ca acesta fusese doar un vis, si ii promise ca, orice s-ar intampla, el ii va fi alaturi. Marina simti ca nu este singura, ca este fericita, ca este stapana pe situatie. Marina era, ca intotdeauna, vesela, sigura pe ea, cu o personalitate puternica. Numai ca ceva se schimbase la ea: avea sufletul mult mai nobil, era mai buna. Nu mai visa la bani si petreceri. Mama si pisoiul ei… traiau!
Dar nu mai trebuia sa se gandeasca la asta. Nu fusese nici primul, nici ultimul cosmar al ei. Si, pentru ca fericirea Marinei sa fie deplina, doamna diriginta a anuntat-o ca a terminat anul scolar cu media 10. Acum, sigur ii va cumpara mama o inghetata!... Dar rasplata a fost mult mai mare: persoana care a invitat-o la o inghetata a fost Alex! Baiatul o lua de mana, si ii promise ca niciodata nu o va parasi, pentru ca o iubeste foarte mult. Cu umor, fata se gandi ca partea frumoasa a visului tocmai se transformase in realitate.
Cei doi au facut o plimbare prin oras, si au avut destul timp sa discute, sa-si descarce sufletele, sa se inteleaga reciproc. Era o zi minunata. Soarele stralucea, pe bolta cereasca, facandu-le parca viata si mai luminoasa. Acum, Marina avea pofta de viata, putea zambi, canta, glumi… De fapt, ea niciodata nu incetase sa fie fericita. Pur si simplu, avusese un… vis urat. Fata era sigura ca niciodata nu va uita noaptea aceasta. Pentru ea, intotdeauna va exista un „inainte”, si un „dupa” acest cosmar. Cu aceasta ocazie, ea a invatat ca dragostea pentru mama si pisoiul ei este nemarginita. Si nu poate fi inlocuita cu nimic.
Spre seara, cand Marina ajunse acasa, din senin, cerul se innoura, si incepu sa ploua. Acea fericire fu umbrita de norii negri care parca plangeau lacrimile din visul fetei. In cateva minute, incepu furtuna. Tuna, fulgera, totul se transformase intr-un infern. Ii era foarte frica. Desi niciodata nu s-a temut de furtuni. Oricum, simti o usurare vazandu-l pe Tomy dormind. Pisoiul ei nu va fi nevoit sa asiste la aceasta manie a naturii.
La un moment dat, Marina auzi telefonul sunand. Repede, il lua in mana, apasa tasta verde, si il duse la ureche. Era Alex. Vocea ii tremura.
-Alo?
Marina auzi alarma ambulantelor. Scapa telefonul din mana.
Daca va place mai scriu si altele 
_______________________________________
~Today is the tomorrow you worried about yesterday.~
|
|
